The Institute promovează industriile creative din România, urmărind să contribuie la modernizarea României. The Institute inițiază și organizează evenimente de 19 ani și a construit o comunitate ce reunește antreprenori, profesioniști și publicul industriilor creative din România.

Prin tot ceea ce face,  contribuie la construirea unei infrastructuri puternice pentru dezvoltarea antreprenoriatului creativ în țară, crește și diversifică audiența atelierelor, designerilor, micilor afaceri, agențiilor și manufacturilor, promovează antreprenorii și profesioniștii creativi pe plan național și internațional. 

Pentru idei, recomandări sau noutăți, scrie-ne la office@institute.ro.

 
 

Teatru de dragul teatrului - interviu cu Hamish Linklater

Interviu / 17 Noi 2016 / Raluca Mirel
  • Teatru de dragul teatrului - interviu cu Hamish LinklaterFoto: Adi Bulboacă
1/1
Pe Hamish Linklater spectatorii români îl știu mai degrabă din filme ca Fantastic Four, Magic in the Moonlight sau The Big Short și mai puțin din teatru, univers care i se potrivește mănușă și din care n-ar mai ieși dacă ar putea să trăiască doar din asta.

Linklater n-a mai fost în sud-estul Europei până acum. Când am stat de vorbă văzuse Muzeul Satului și Centrul Vechi. Din Centrul Vechi a cumpărat pentru fetița lui de nouă ani un set de manichiură prăfuit inscripționat cu secera și ciocanul, un fel de made in communism. Urma să vadă Palatul Parlamentului în ziua următoare. Era obosit, dar atât de viu că dacă n-ar fi vorbit, ar fi fost suficient să-i urmărești privirea și-ai fi înțeles de ce locul lui e în teatru.

Ne-am întâlnit la final de iulie la Zilele UNTEATRU, unde prima dintre piesele scrise de el – Vandalul, urma să aibă premiera în regia Andreei Vulpe, cu Mihaela Trofimov, Ionuț Vișan și Liviu Pintileasa (scenografie Daniel Titza).

Mi-a povestit experiențele lui ca actor de teatru și film într-un New York în care dacă iubești scena, plătești apărând pe ecran. Am vorbit despre copilăria petrecută în compania de teatru a mamei sale și despre felul în care Shakespeare i-a conturat viziunea despre personajele pe care le creează în prezent. Ne-am oprit și la subiecte ca inspirația neașteptată sau motivația de a scrie, curajul de a împărtăși cu alții un text scris de tine și despre cât de important e să pentru un artist tânăr să lucreze zi de zi cu el însuși.

Încep cu filmul pentru că de acolo am auzit de tine prima oară. Am o singură întrebare și apoi trecem la teatru. Ai jucat în Magic in the Moonlight. Cum e să lucrezi cu Woody Allen, e intimidant?

E minunat. Scrie două drafturi ale scenariului și apoi uită ce urmează să filmeze, așa că tu vii pe platou, el primește scena pentru ziua respectivă și e surprins „Oh, filmăm asta?”. Nu are un plan, îți spune doar „ei, bine, poate mergi până acolo sau poate vrei să spui asta, orice ți se pare ție natural.” Și e atât de uimitor că te sperie.

Cred că toată lumea de pe platou era intimidată de el, mai puțin Emma Stone pentru că era îndrăgostit de ea. Eu trebuia să cânt din voce și la ukulele și nu pot să fac nici una, nici alta, așa că eram speriat că o să fie furios pe mine când o să afle, dar nu a părut să-i pese.

M-am simțit foarte bine la filmare, dar da, e înfricoșător. Concediază oameni tot timpul, tot ce poți să faci e să încerci să nu fi concediat și să îl faci să râdă. Dar faptul că te-a ales pe tine pentru un rol e cea mai bună veste pe care cineva o poate primi. Eram în Central Park când m-a sunat agentul să-mi spună „Da, te vor pe tine pentru film”. M-am așezat pe o bancă și am plâns. A fost minunat.

În România ai venit ca om teatru, nu de film. Acum trei ani ai scris prima piesă, Vandalul, care se va juca în seara asta. Ai emoții? Te sperie lipsa de control asupra spectacolului?

Aștept cu nerăbdare această experiență. Eu sunt mereu foarte recunoscător dacă cineva vrea să-mi pună în scenă o piesă. Ca actor, când ești pe scenă, deții controlul total al spectacolului. Ești doar tu cu publicul, doar tu și oamenii din sală creați acel moment artistic în seara aia. Fiecare spectacol e unic indiferent de câte ori îl joci pentru că, deși tu ești același, publicul se schimbă de fiecare dată. Să ai atât de mult control e extraordinar.

Pe de altă parte, să scrii o piesă înseamnă să renunți complet la control. E înfricoșător, am multe dureri de stomac din cauza asta, trebuie să mă întind des când fac o piesă, cel puțin până acum, poate o să devin mai bun. E un exercițiu bun să renunți la control și să-ți oferi inima unor străini ca să se plimbe cu ea pe scenă.


„Vandalul” de Hamish Linklater la Zilele UNTEATRU. Foto: Adi Bulboacă

Cum te simți când revezi spectacolul? Ți se întâmplă să ai senzația că ai schimba lucruri sau că nu mai e ce ți-ai dorit?

Tocmai de asta e minunat să îl văd aici și să nu înțeleg ce spun personajele. Da, de obicei te gândești „Oh, Doamne, cum de ești atât de imatur, ce a fost în capul tău?”. Deși sunt și dăți în care ești foarte surprins și te gândești ce s-a întâmplat cu tine care obișnuiai să fii atât de deștept și să scrii lucruri atât de frumoase.

Nu știu cum o să fie aici. Sper ca publicului să i se pară o poveste bună cu umor, cu oameni cărora le pasă unii de alții, uneori împotriva voinței lor, și cu multe discuții despre moarte. Cu puțin noroc, după ce vor vedea Vandalul, spectatorii vor purta și ei o discuție despre moarte, în locul unei conversații banale despre vreme. Pentru că despre vreme putem vorbi mult, la infinit. Dar celălalt lucru pe care îl avem în comun cu toții este că iubim mult și murim mult. Mi-aș dori ca oamenii să poarte conversația asta.


„Vandalul” de Hamish Linklater la Zilele UNTEATRU. Foto: Adi Bulboacă

Te imaginezi jucând ce scrii?

Încă nu îmi dau seama cum să fac asta, cum să scriu ceva pentru mine, însă atunci când scriu joc toate rolurile de unul singur, rând pe rând. Mă plimb de colo-colo prin cameră certându-mă cu mine. Experiența are un ritm aparte și simt cum intriga capătă formă. Dar până când o voi fi terminat de scris, voi fi jucat toate rolurile de atâtea ori că probabil le-aș juca foarte prost pe scenă.

Scrii vreodată pentru cineva? Îți imaginezi un cunoscut într-un rol?

Prietena mea, care e tot actriță, e foarte supărată pe mine că nu scriu niciodată nimic pentru ea. Pur și simplu nu pot.

De ce crezi că se întâmplă asta? Te simți mai confortabil să scrii pentru necunoscuți?

Cred că am în minte câteva tipologii umane generale pe care vreau să le folosesc într-o piesă, însă nu pot începe o piesă având deja un plan. De obicei, atunci când sunt suficient de norocos cât să scot o piesă întreagă, încep având ca punct central câteva personaje care se ceartă pe ceva, fără să știu pe ce. Abia spre final, după ce scriu vreo două treimi, îmi dau seama cum iese piesa sau care e motivul pentru care am vrut să o scriu. Ca și piesa asta, Vandalul. Nu știam ce se va întâmpla în ea. Am fost destul de dezamăgit. La final m-am gândit că mi-aș fi dorit să se termine un pic diferit. Dar dacă vin cu idei foarte bune și știu ce urmează să se întâmple, nu mai ajung să scriu o piesă până la capăt. La un moment dat, personajele se opresc pur și simplu din vorbit.

Știu că ai crescut înconjurat de opera lui Shakespeare. Se reflectă asta în vreun fel în piesele tale?

Da, cred că sunt principii ale lui Shakespeare pe care le am și eu. Mama (n.r. profesoară de voce) este și actriță și avea o companie de teatru unde se juca mult Shakespeare. Lucrul pe care îl spuneau actorii cel mai des era că Shakespeare nu a fost rău cu niciunul dintre personajele sale. Imaginația lui s-a concentrat pe fiecare personaj în parte și, din acest motiv, rolurile din piesele lui sunt extraordinare pentru actori. Sunt foarte interesat de asta. Nu vreau ca actorii care joacă piesele mele să aibă roluri slabe sau să facă lucruri mărunte. Vreau să aibă multe de spus, să trăiască emoții intense, să le pese de personaje, să intre în rol. Vreau ca spectatorii să se distreze și, categoric, să nu se plictisească. Să râdă, poate să plângă puțin și să fie surprinși. Asta a fost experiența mea de copil crescut cu mult Shakespeare. Toți oamenii din jurul meu trăiau experiențele astea minunate și complete.

Un alt lucru pe care îl împărtășesc cu el e că scriu mult despre moarte. Poate că nu e cine știe ce în sud-estul Europei, dar în State nu prea vorbim despre moarte. În Vandalul, personajele vorbesc despre moarte și vorbesc despre ce înseamnă a vorbi despre moarte, lucru nu foarte american. Și la Shakespeare toată lumea murea în piesă, toți se îndrăgostesu foarte repede pentru că mai aveau, să zicem, doar cinci minute până să le crească buboni sub braț și să fie aruncați într-un vagon sau să fie trimiși la război. Moartea e măturată sub covor foarte des, însă în piesele mele este un subiect foarte prezent.

Te gândești să renunți complet la actorie în favoarea scrisului? Ți-ar plăcea să și regizezi ce scrii?

Eu am norocul că nu am fost încurajat să devin scriitor când eram în facultate. Voiam să fiu scriitor când m-am înscris la universitate, dar mi-au spus că nu eram bun la asta, așa că am renunțat la școală și am mers spre actorie. Mi-a luat mult timp să am suficientă încredere să încep să scriu lucruri așa cum aș fi vrut. Încă nu am făcut din asta o practică, nu am o rutină.

Mi-ar plăcea foarte mult să regizez. Din păcate nu pot să fac bani din scris și regizat spectacole, dar pot să fac bani din televiziune, ca actor. E un echilibru. Trebuie să mă zbat ca să mă și hrănesc.

Ce te inspiră atunci când scrii? Cum evoluează lucrul la o piesă de la hârtia nescrisă până la draftul final?

Pentru mine scrisul nu e o activitate legată și coerentă. Nu îl exersez în fiecare zi, așa că nu pot să pornesc cu un plan de tipul „am timp acum, așa că voi scrie piesa asta despre idea asta care cred că e bună. Am cam o lună la dispoziție să lucrez la ea”. Eu am nevoie de momentul potrivit. Nu pot grăbi acest moment, știu doar că, de obicei, e declanșat de un eveniment tragic în plan personal, pe care am încercat să îl blochez cât mai mult timp și despre care am pretins că nu mă afectează.

Am un exemplu de zig-zag la finalul căruia a ieșit o piesă. Odată, după ce scrisesem deja o bună parte dintr-o piesă, am încercat să o fac mai complexă. Am îmbunătățit intriga, am inventat o schimbare de situație, apoi piesa s-a dus pe apa sâmbetei, am urât-o și am pus-o de-o parte. Cum spuneam, ca să pot scrie ceva trebuie să nu încerc să controlez cu nimic acțiunea. Revenind, un an mai târziu eram foarte trist, desi mă prefăceam că nu sunt, pentru că mulți oameni din jurul meu mureau. Așa că m-am hotărât să reiau piesa aia, să nu mai încerc să o fac bună, să îmi asum că va ieși complet neinteresantă. Am început să scriu și încet-încet s-a transformat într-o altă piesă pe care am reușit să o scriu până la final.

E povestea unei fete dependente de droguri, care se întoarce acasă pentru a muri. Acasă, toate personajele din jurul ei au probleme de adicție, se aseamănă mult cu locul în care am crescut eu. Le au pe toate și se simt vinovați ca și cum ar fi existat un moment în care ar fi putut să o oprească și să o salveze. Tata murise cam cu un an înainte și fusese dependent, iar noi toți în jurul lui încă simțeam vina supraviețuitorului. Deși acum e evident motivul pentru care am scris piesa, nu mi-am dat seama de asta cât timp încă lucram la ea.

Și revenind la exercițiu, uneori sunt atât de șocat când îmi recitesc jurnalul. Aveam 21 de ani și spuneam exact același lucru. Totul e „ești atât de leneș, de ce trebuie să fii atât de leneș, de ce nu lucrezi mai mult, de ce stai și scrii într-un jurnal în loc să fii om?”, genul ăsta de lucruri. Asta rămâne la fel.

Cum te motivezi să arăți altora ceea ce scrii? Cum reușești să îți depășești frica asta?

E foarte dureros, dar e necesar. O piesă e făcută să fie împărtășită, e bine să o treci prin experiențele altora și să vezi ce ecou are, unde îi atinge, unde nu funcționează. Cred că e foarte important să chemi zece prieteni la tine în sufragerie și să citești cu voce tare ce ai scris. Eu o fac pentru că așa îmi dau seama dacă am scris prea mult despre ceva care doar pentru mine e distractiv sau dacă am punctat o idee care mi s-a părut inteligentă la un moment dat, dar care acum pare plată. Apoi mai e plăcut și reversul, atunci când scrii ceva și mai mulți oameni îți spun „eu nu cred asta”, iar tu le răspunzi: „știu, dar eu așa cred, iar voi toți greșiți și partea asta trebuie să rămână acolo”. Trebuie să porți conversația asta, deși e înfricoșător, pentru că doar fiind vulnerabil poți afla cât e de util ceea ce vrei tu să spui.

Ce i-ai sfătui pe tinerii actori/studenți de 20 și ceva de ani care au un jurnal exact ca al tău și care simt că nu fac nimic cu viața lor?


Dacă Bucureștiul îi seamănă câtuși de puțin New York-ului, atunci e incredibil de greu să fii artist, în special actor. Sunt atât de multe lucruri pe care nu le poți controla. Deși, trebuie să spun că, din ce am observat, aici e așa o dragoste pentru teatru și atât de mult respect pentru actorie, în timp ce în State teatrul e doar un mijloc pentru atingerea unui scop. Nu avem aceeași tradiție de a face teatru de dragul teatrului. Aproape întotdeauna teatrul la noi e un mijloc către celebritate sau televiziune pentru că nu ne permitem să fim doar actori de teatru. Noi nu avem teatre de stat, nimeni nu e plătit să facă teatru, cu excepția câtorva oameni care pot să cânte, să danseze și să joace ca niște îngeri și merită să fie plătiți atât de mult cât sunt plătiți.

Sfatul meu, și sunt foarte riguros când vine vorba de asta, e să facă tot ce pot ca să elimine cât mai mult ideea de șansă. Să dea norocului cea mai bună ocazie să-i găsească. Să lucreze la audiții, să citească mult, cât de mult pot, să meargă la muzee, să lucreze cu ei ca artiști tot timpul, să participe la audiții deschise ca să fie văzuți de cât de mulți oameni, să capete cât de multă expunere pot. Totul pentru ca atunci când merg la culcare să nu se frământe și să nu-și stoarcă creierul că nu au făcut suficiente eforturi. Să poată să lase totul pe mâinile zeilor teatrului și să spere că vor fi aleși, știind că au făcut tot ce au putut. Ca actor trebuie să ai grijă de toate lucrurile astea pentru că foarte mult din profesia noastră e doar comerț și trebuie să lași comerțul să fie comerț, iar tu să te ocupi de partea artistică a discuției.