The Institute promovează industriile creative din România, urmărind să contribuie la modernizarea României. The Institute inițiază și organizează evenimente de 19 ani și a construit o comunitate ce reunește antreprenori, profesioniști și publicul industriilor creative din România.

Prin tot ceea ce face,  contribuie la construirea unei infrastructuri puternice pentru dezvoltarea antreprenoriatului creativ în țară, crește și diversifică audiența atelierelor, designerilor, micilor afaceri, agențiilor și manufacturilor, promovează antreprenorii și profesioniștii creativi pe plan național și internațional. 

Pentru idei, recomandări sau noutăți, scrie-ne la office@institute.ro.

 
 

Tudor Giurgiu // 5 români cărora vreau să le mulţumesc

/ 17 Oct 2014 / Tudor Giurgiu
  • Tudor Giurgiu // 5 români cărora vreau să le mulţumesc
1/1
Sunt atât de mulţi oameni cărora ar trebui să le mulţumesc încât numai gândul că trebuie să aleg cinci dintre ei m-a facut incapabil să scriu ceva timp de două zile. Apoi m-am hotărât să nu includ familia în articol, pentru că lor le datorez oricum totul (bunicii, mamei, soţiei) şi poveştile de familie nu ştiu dacă interesează pe cineva. În final, m-am hotarât să vă spun cinci poveşti despre oameni care îmi plac, care m-au ajutat esenţial în carieră sau care vor să facă o lume mai bună pentru semenii lor. Pentru că sunt tot mai convins că a face filme sau festivaluri nu e de ajuns.
 
Gheorghiţa Peter
Profa mea de română din clasele 6-8. Pentru că m-a îndemnat să scriu şi m-a apropiat de acea literatura română care nu era neapărat prezentă în programa oficială. Datorită doamnei Peter am ajuns la o Olimpiadă Naţională la Botoşani, alături de viitori iluştri filologi şi critici din Cluj. Aşa am ajuns să-l citesc şi să-l înţeleg pe Eminescu într-o cu totul altă lumină faţă de cum ne era prezentat la şcoală şi, poate mai important, m-am apucat de scris. Evident, scriam poveşti naive, sentimentalisme stupide de elev de clasa a şasea, minunări în faţa miracolului etern al naturii, dar profa a ştiut cum să scoată din mine acele lucruri care poate stăteau nespuse, nerostite. A fost un cumplit exerciţiu de sinceritate pe care l-am mai trăit doar la mulţi ani după, atunci când lucram pe scenariile filmelor pe care urma să le regizez. Tot doamna Peter mi-a dat să citesc o carte despre care habar nu aveam că există, iar despre autor nu ştiam mai nimic: „Rotonda plopilor aprinşi” de Valeriu Anania. Am rămas fascinat de mărturiile autorului despre întâlnirile sale cu Blaga, Galaction, Voiculescu şi, mai ales, Arghezi. Iar cuvântul înainte al scriitorului m-a lăsat mut: „Singurătatea mea este aceea a luminişului străjuit de lujere înalte, opt şi mai multe de opt, cu frunza veşnic foşnitoare. Când jos la mine e noapte, vârfurile ard împrejur şi freamătă, într-un amurg prelung, sub lună plină şi uneori, în aurorele polare. Amintirea e rugul cel nemistuit al omului răzleţ”. Datorită profei mele de română dintr-a şasea, am început să descopăr o altă literatură.
 
Ionuţ Teianu
Ionuţ e român-francez, adică un fel de struţocămilă. A plecat din România cu o bursă (după ce a terminat Imaginea de film la IATC) la începutul anilor '90 şi a ajuns să studieze în Franţa. A muncit de s-a rupt timp de 20 de ani, s-a integrat perfect în peisajul francez, e un jurnalist care a girat din punct de vedere editorial multe emisiuni importante de investigaţii pe M6 sau Fr3, dar cu toate astea îi urăşte pe burghezii parizieni cu fiţe si fasoane, pe copiii lor de bani gata care cred că li se cuvine totul. A divorţat de câţiva ani, are o fetiţă adorabilă, iar efectul divorţului asupra bărbatului la 40 de ani a fost unul total imprevizibil: Ionuţ s-a apucat intens şi serios de scris. A făcut un curs intensiv de scenaristică la FEMIS (şcoala de film din Paris), a devorat tot ce au scris McKee, Syd Field şi alţii ca ei, aşa că m-am pomenit acu' vreo trei ani cu un telefon din partea unui producător francez prieten care îmi spunea că a citit un scenariu excelent care e musai să se transforme în film. Aşa am ajuns să citesc „Made in Romania” (la vremea aia) care între timp s-a transformat în „Despre oameni şi melci”. După prima lectură a textului mi s-a întâmplat un declic incredibil, a fost unul din acele rare momente când parcă îţi doreşti să faci filmul imediat dacă se poate. Ăsta a fost începutul unei prietenii şi al unei relaţii de lucru speciale pentru că mai vrem să facem împreună două lung-metraje, avem un documentar în lucru şi poate vor mai veni şi altele. Şi mai e ceva: Ionuţ m-a convins (împreună cu Oana, soţia mea, producătorul filmului) că opţiunea cea mai bună pentru rolul principal feminin e Monica Bârlădeanu. Eram în timpul castingului, indecis, ca orice regizor, şi aveam de ales între două actriţe. Intuiţia lui Ionuţ m-a ajutat enorm, Monica e revelaţia filmului şi cred că închide definitiv gura celor care mai comentau că nu e suficient actriţă.
 
Mihai Chirilov
Lui Chiri nu pot decât să îi mulţumesc că există. Facem împreună TIFF, festivalul de film de la Cluj care a ajuns să aibă o faimă mondială imposibil de bănuit acum 12 ani, când făceam programul primei ediţii în vagonul de dormit al acceleratului Bucureşti-Cluj şi păream suficient de inconştienţi şi nepregătiţi pentru ce urma să naştem la Cluj. TIFF-ul de azi e o combinaţie interesantă între echilibrul meu, aplecarea maniacală spre detalii şi gusturile eclectice, haosul bine controlat în care trăieşte Chirilov. A fost nevoie de mulţi ani să treacă pînă ne-am armonizat stilurile de lucru şi ne-am acceptat unul pe celălalt, dar experienţa de lucru împreună e memorabilă. În plus, Mihai e (pentru mine) cel mai analitic şi aplicat critic atunci când vine vorba de disecat filme aflate încă la masa de montaj, de analizat structuri, poveşti sau personaje. Contribuţiile şi părerile lui sunt la obiect, simple, tăioase precum lama de cuţit. Nu pot să nu îi mulţumesc şi pentru că atunci când sunt tentat să fiu moderat şi diplomat în mici crize sau chestiuni delicate legate de festival, Chiri e într-o perpetuă opoziţie. El crede cu tărie că degeaba ascunzi gunoiul sub covor pentru că tot va ieşi la lumină într-o bună zi. Refuză compromisul şi taxează ferm impostura. Chapeau!
 
Liana Stanciu
O ştiu pe Liana de atâţia ani încât nici nu mai ştiu când am vorbit prima oară. Evident, am vorbit fie la Contact, fie la B1 despre filmele mele sau ale altora, despre festivaluri sau despre muzică. Rare au fost ocaziile însă când am vorbit şi despre noi, despre viaţa noastră, despre ce citim sau pe cine iubim. S-a întâmplat în ultimii ani să avem nişte prieteni comuni şi să ne vedem mai des, apoi am aflat despre momentele dramatice prin care a trecut cu fetiţa ei, Teodora. Am şi eu un băiat de aceeaşi vârstă cu fiica ei şi, evident, mă gândeam de multe ori că tragediile se pot întâmpla oricui şi că solidaritatea celor mulţi este esenţială în momente delicate. Ne-am văzut recent, copiii noştri s-au jucat pentru prima dată şi de-abia i-am determinat să se despartă undeva după miezul nopţii. Poveştile Lianei şi ale lui Mihai (Miţă, sorry pentru clip, facem altul cu prima ocazie) m-au tulburat profund şi m-au convins că, de fapt, lamentările şi problemele pe care le am şi de care mă plâng sunt mici şi total neînsemnate. Fericirea stă în momentele când începi să dăruieşti şi altora sau atunci când un necunoscut te sună să îţi spună "mulţumesc". La rândul meu, le spun Lianei şi soţului ei, mulţumesc pentru că le pasă şi continuă ce au început.
 
Lucian Pintilie
Domnul Pintilie e cel de la care am învăţat aproape totul. Cele zece luni petrecute în preajma lui ca regizor secund la filmul "Prea târziu" au fost de fapt o şcoală de film necesară, dură şi plină de foloase. Am văzut cum lucrează cu actorii şi m-a uimit precizia incredibilă cu care se declara mulţumit că de la a 13-a dublă actorii, în fine, ajung să repete mecanic ce au de făcut, semn că stăpânesc scena. Am băut vodcă împreună seara după filmări şi eram sugativa perfectă pentru poveştile din trecutul filmului românesc – cum a fost oprită "Reconstituirea" sau amintiri de la filmări. Mi-au rămas în cap multe quote-uri geniale din timpul lucrului la film: într-o bună zi mi-a spus "orice încercare de a uşura o situaţie e un pas sigur spre catastrofă", asta apropo de superficialitatea actorilor sau a celor din echipele de filmare de a găsi căi mai simpliste de a rezolva diferite chestiuni. În mod evident, compromisul şi spectrul eşecului va fi iminent. Pasiunea lui pentru specularea detaliilor şi atenţia la amănunte aparent neînsemnate m-au convins că fără să devii puţin terorist cu colaboratorii apropiaţi nu vei obţine de la ei maximum. Nu poţi să faci un film sau un festival dacă nu ai alături oameni dedicaţi şi care să creadă cu tărie în proiectul tău, care să se implice cot la cot alături de tine. Pintilie e un mare artist, iar prezenţa lui la TIFF în 2010 a fost unul din highlight-urile mele personale din zece ani de festival.