O linie are întotdeauna un început și un sfârșit

De Ovidiu Hrin

Am fost invitat să aștern câteva gânduri extrase din lecțiile carierei mele de peste 25 de ani petrecută în design. Meditând la ce anume să scriu, m-a surprins faptul că anul acesta chiar este unul foarte important în parcursul meu profesional – e chiar anul care marchează primul sfert de secol al ceea ce în timp a devenit practica mea de design.

Scriu rândurile astea pentru un singur designer. O tânără sau un tânăr ambițios, doritor să se dovedească (în special față de sine) și pregătit să „transpire sânge” pentru a dobândi acel nivel de încredere de sine care să-l ajute să-și practice meseria cum crede de cuviință. Mai pun aceste lucruri pe hârtie împins fiind și de credința că i-ar fi fost utile și acelui tânăr care am fost eu acum 25 de ani.

Totuși, înainte să încep vreau să mărturisesc faptul că urmează un „decalog” scris de un om care nu crede în doctrine. Am lăsat „fisura” asta contradictorie în mod intenționat la vedere ca să aibă pe unde intra puțin aerul care să mai oxigeneze pe alocuri atmosfera.

I. CONSECINȚE

Încep cu o întrebare pe care majoritatea designerilor nu și-o pun deoarece este destul de dureroasă: Sunt oamenii pentru care lucrez îmbunătățiți sau diminuați de rezultatul muncii, serviciilor, comportamentului pe care li-l ofer?

M-am obișnuit să-mi pun această întrebare de fiecare dată când încep dar și când termin un proiect. Chiar și acum, după 25 de ani, încă descopăr în subsistemele mele că apare de fiecare dată. Când țin un curs de caligrafie, în timpul unei conferințe, când le înmânez posterele (tipărite în format mare) înapoi studenților după un workshop, când refuz proiecte bine plătite despre care simt că ar murdări ceva din mine – indiferent de context, această întrebare plutește-n mine în mod constant. Deci, ce anume las după toate astea în urmă?

Am tot observat în ultimii ani ce se întâmplă când oamenii nu-și mai pun întrebarea asta. Vezi caligrafia ca disciplină scoasă din școli, gândurile noastre reduse la postări în limita de 140 de caractere, emoțiile înlocuite cu glife „drăguțe” și nu în ultimul rând acea autosuficiență cu care ne susținem poziția valorică în scris mai degrabă prin hashtaguri decât printr-un limbaj articulat și elocvent.

Fiecare lucru căruia îi dăm drumul în lume are potențialul de a eleva sau de a ne degrada, de a hrăni sau de a goli. În tot acest răstimp am ajuns să nu mai cred în neutralitatea lucrurilor pe care le dăm drumul în lume. Există doar repercusiuni. În cazul în care răspunsul la întrebarea mea inițială va fi vreodată unul negativ, voi fi nevoit să-l recunosc. În primul rând față de mine însumi. Și aici versiunea scurtă la tot: Oricum ar fi și orice ai face, nu îți permiți niciodată să fii ignorant.

II. BUNA PROPORȚIE

Proporția-i o chestiune de caracter – nu-i doar o consecință a designului sau a artei. Nu întâmplător cel care a umplut unele dintre cele mai profunde pagini scrise despre proporție, Matila Ghyka, a fost un om care a înțeles că numărul de aur nu este doar o „formulă”, ci mai degrabă o formă de respect față de viață (e.g. o poziție). Buna proporție o trăim și cred că doar în felul acesta ajungem să o simțim cu adevărat pe pielea noastră. Iar pentru a o trăi, în toată frumusețea ei, trebuie să învățăm unul dintre cele mai importante lucruri din viața noastră. Să învățăm (cum anume) să primim ceea ce vine înspre noi.

NOTĂ: Caligrafia m-a ajutat să-mi hrănesc această bună măsură în tot ceea ce fac. Mi-a arătat cum starea în care mă aflu îmi schimbă (ca într-o encefalogramă) felul în care scriu. Dacă sunt agitat, litera este incertă. Dacă sunt împăcat, litera devine (bună) intenție. Proporția din pagină este proporția din mine. Prea multă promisiune & prea puțină acțiune = dezechilibru. Prea mult efect & prea puțin conținut = dezechilibru. Când proporția-i debalansată – fie în literă, în cuvânt, în pagină, în textură, în viață, în relații – se simte. Nu! Proporția nu-i „doar un simplu exercițiu formal”. Buna proporție este etică. Asumă-ți-o!

III. MÂNA NU MINTE

Când mă întreabă lumea cu ce să înceapă practica sa în caligrafie, răspund mereu la fel: cu o singură linie. Nu cu teoria, nu cu istoria și în niciun caz cu cumpărarea/asimilarea celor mai sofisticate și mai scumpe instrumente de pe piață. Începutul este o linie trasă de mână. Mâna știe lucruri pe care mintea încă nu și le-a formulat.

Străbunicul meu, Richard Aumann, scria scrisori către casă de pe vapoarele și din porturile lumii, iar eu i le-am citit la un secol distanță și așa mi-a fost dat să simt Omul în fiecare literă. Nu conținutul m-a lovit prima oară, ci urma mâinii lui, care îmi spunea de fiecare dată CUM anume să-l citesc. Richard se află în continuare acolo, întreg și conținut în fiecare literă, fără să se poată ascunde. Acesta-i miracolul urmei pe care fiecare dintre noi îl trasăm într-un fel sau altul generațiilor viitoare, iar acest miracol îl regăsim oriunde omul lucrează cu „mâna”: fie în scris, în ilustrație, în dans, în sculptură, la pian, în lemn, în sticlă topită, în piatră, în literatură.

O precizare foarte importantă – și asta doar ca să nu mă citești greșit. Ține cont că instrumentul nu este niciodată problema – gândirea (e.g. Intenția împreunată cu facultățile tale mentale) este totul. Am văzut lucruri extraordinare făcute pe ecran și totodată gunoaie făcute cu penița sau cu mâna. Nu vreau să-ți spun în niciun caz că unealta ta minte. Poate că mâna ta trăiește excelent pe o tabletă, dirijarea ei însă, intenția din spatele mișcării mâinii tale și acea idee despre „frumos” care-ți pulsează în spatele minții, pe care o conții precum ai ține un fluture în pumnul tău pe jumătate strâns cu grija de a nu-l sfâșia – acestea sunt mai degrabă „arsenalul” cu care pleci la drum folosindu-ți „mâna”.

NOTĂ: Îți spun aici doar ce am verificat pe pielea mea. Personal, hârtia și presiunea creionului, pensulei sau al peniței îmi dau o prezență pe care niciun ecran nu mi-a putut-o da până în momentul de față. Când simt cerneala curgând, sunt complet cuprins în aici și acum. Prin mână gândesc. Prin mână transmit. Prin ea, într-una din zile, a vorbit Ceva mai adânc decât mintea mea – un poem în germană, scris automat înainte ca eu să știu ceea ce scriu – dar asta-i altă poveste. Te încurajez totuși să experimentezi singur tot ce poți. Și după ce ai testat destul, abia atunci decide unde și ce anume vrei să dezvolți.

Foto: Isopescu Laurențiu

IV. NU MAI ÎNCERCA SĂ CONVINGI!

Când am deschis primul micro muzeu de artă typografică, TypopassageTM, nu am vrut să conving pe nimeni de nimic. Mai degrabă mi-am dorit să pun litere frumoase în drumul oamenilor și să-i las să se întâlnească cu ele. Cine vede, vede. Cine nu, „altă dată” sau chiar și „nici-o-dată” sunt opțiuni la fel de valide. Cum privim lumea din jurul nostru este într-un final propria noastră moștenire. În cazul TypopassageTM mi-am dorit un loc deschis zi și noapte, fără bilet, fără discurs, fără alte mize, intenția mea reducându-se la deschiderea spre dialog și mai puțin spre câștigarea argumentelor.

Spre exemplu, pagina Chi Rho din vestita Carte din Kells nu te convinge de absolut nimic – ea ascunde Cuvântul sub ochii tăi și te invită la meditație. Acesta este nivelul la care lucrează Lumea: nu prin persuasiune, ci prin (simplă) Prezență.

Nu mi-am promovat niciodată competențele și munca urlând – sau cum s-o mai vinde orice în ziua de azi. Mi s-a părut întotdeauna mai interesant să arăt/imprim într-un fel procesul creației în obiectul finit, respectiv să explic drumul din spatele contextului/intenției chiar prin forma sa finală, iar odată terminat job-ul să „pun afișul pe perete” după care să dispar și să-mi văd de treabă mai departe.

NOTĂ: Oricât de tare ne-am dori să „educăm-un-public-la-nivelul-nostru”, trebuie să ținem întotdeauna cont de spiritul locului (genius loci) în care încercăm această schemă de, așa zisă, „educare”. Altfel rămânem doar niște indivizi aroganți care vorbim din cărți și nu din experiență. Persuasiunea și convingerea sunt atitudini care forțează mâna iar încântarea și frumosul sunt valori care ne deschid sufletul. Între cele două se ascunde diferența dintre un om care manipulează și unul care servește. Tu spre care parte tragi?

V. LUCRUL CU CLIENTUL. O SINGURĂ DIRECȚIE!

Nu am crezut niciodată în evantaiul de variante, întins pe masa clientului ca la piață – hai, alege și tu, poate se lipește ceva! Nu! Niciodată! Două, trei sau cinci variante arătate clientului înseamnă întotdeauna niciuna. Înseamnă că nu am dus ideea până la capăt, că am mutat greutatea deciziei pe umerii clientului și că îmi ascund propriile nesiguranțe în spatele opțiunilor unui om și mai nesigur pe el.

Studiul scrisului m-a învățat de fiecare dată când încep să desenez/scriu o literă, să încep întotdeauna cu o linie. Niciodată cu trei sau cinci linii posibile. Una singură – trasă cu toată ființa și asumată complet. Așa m-am învățat să lucrez și în proiecte: caut până când drumul se limpezește, schițez nenumărate direcții, drămuiesc, arunc tot ceea ce e balast, schițez din nou și abia după acest proces de gestație aleg cea mai bună direcție. Una. Prin ea pot să răspund la orice întrebare venită din afară, pentru că am trăit fiecare milisecundă a nașterii ei. Asta înțeleg eu prin respectul față de client: nu să-i dau de ales între variante pe jumătate gândite, ci să-i ofer o soluție completă, integrată - dusă până în pânzele albe, care desigur poartă în ea potențialitatea pentru deschiderea unui dialog cu clientul care să ducă spre o mai bună dezvoltare a ei. Ăsta-i jocul!

E adevărat, o varianta unică cere curaj și te expune total. N-ai unde să te ascunzi. Te dezbracă. Dar exact în expunerea asta se vede dacă ai gândit munca sau doar ai „generat variante”.

NOTĂ: Nu am fost niciodată confortabil să mă agăț de idei. Le țin în mine și în minte cât îmi sunt utile, apoi le las să zburde. În momentul în care ceva devine doctrină, simt că ceva din mine moare. Cumva întotdeauna am fost acel tip mereu „ușor-în-afara” fiecărui cerc sau apartenențe doctrinare, acele clici de obicei prea sigure de sine. Am observat devreme faptul că o credință imuabilă poate transforma dinamica firească a vieții într-o închisoare statică… Aici intră și acest „decalog”pe care îl citești acuma, despre care te-am avertizat de la bun început.

Foto: Isopescu Laurențiu

VI. MEDIOCRUL ESTE PARTE DIN DRUM

Și acum ceva ce nu prea se spune niciodată pe la festivalurile „selecte”, în concursurile „respectabile” și prin conferințele sau masterclass-urile despre „reușitele profesionale ale marilor maeștri” Da, am făcut sute de lucruri mediocre. Nu zeci – sute! Trebuie să le faci. Mai ales când produci constant și când o bună parte din timp ți-o petreci neștiind încă ce naiba faci. Prima revistă am machetat-o fără să fi machetat vreodată o revistă (măsuram cu liniarul pe monitor și număram pixelii dintre rândurile de scris). Primul logo l-am făcut cu carioca într-o vreme în care Camera de Comerț nici măcar nu găsea graphic design în nomenclatorul de activități.

Ceea ce m-a salvat nu a fost niciodată „talentul” – nu am fost și nu m-am considerat niciodată un om talentat. În schimb conștiința de sine, într-un fel ciudat, m-a salvat. Antrenarea capacității de a mă uita la un lucru făcut de mine și de a putea spune fără prea multă dramă: „Asta-i o porcărie de tot rahatul!” după care să continui a doua zi – de obicei după un somn bun – la aceeași masă, dar lucrând la îmbunătățirea ei. Trăsătura pe care am ajuns să o prețuiesc și să o respect cel mai mult la un om (designer) nu e geniul ci permisiunea pe care și-o dă sieși să greșească. Aceasta mai poate fi completată doar de imparțialitatea și onestitatea cu care reușește să își privească așa-zisa „greșeală”.

Umilința ratării nu este un accident de pe drumul tău, ea este chiar drumul însuși. Perfecțiunea este o destinație care nu există și care nu va exista niciodată. Transformă-ți luciditatea în prietenul tău cel mai bun – acel prieten care nu te părăsește niciodată și care, odată antrenat, devine în felul acesta un martor constant al progresului tău.

VII. NU EXISTĂ SCURTĂTURI!

Nu au existat niciodată și nu vor exista scurtături! Progresul este o consecință a propriului ritm, sau mai clar spus, al ritmului tău. Și totuși, azi mai febril ca oricând, toată lumea caută fututele astea de scurtături! Măiestria (în orice domeniu) cere zeci de ani. Nu zece tutoriale, nu un Domestika sau un curs de weekend, nu un prompt bine formulat – zeci de ani petrecuți în practică asumată. Am predat prima lecție de caligrafie după nouă ani în care am exersat ca nebunu’, fără profesor, fără să sar nici măcar o treaptă din parcursul firesc spre dobândirea încrederii de sine, și asta pentru că mi-am dat seama că nu aveam pe unde naiba să o sar.

Trăim însă vremuri obsedate de viteză, de rezultate imediate, de „hackuri” și „shortcuturi”. Împotriva tuturor acestor presiuni experiența m-a învățat că lucrul făcut încet și bine învinge pe termen lung orice lucru făcut repede și mediocru. Nu se vede în prima lună, poate nici în primul an, dar la scara unei cariere întregi, calitatea răbdării bate întotdeauna cantitatea hazardării. Synopsis a împlinit douăzeci și cinci de ani nu pentru că am alergat mai repede decât alții, ci mai degrabă pentru că am refuzat să alerg. Pas cu pas, linie după linie, proiect după proiect, am construit acest mic studio care doar datorită testului vremii la care a fost supus și-a găsit treptat „locul”, similar sedimentelor care formează roca.

NOTĂ: Clienții cei mai buni ai mei sunt cei care s-au întors după ani, unii chiar și după paisprezece ani. Nu i-a adus înapoi viteza cu care i-am rezolvat – i-a adus înapoi încrederea că aici lucrurile se fac temeinic. Încrederea asta nu-i acea aplicație pe care o dai jos din cloud, ea se conturează treptat doar prin disciplina frecușului constant. Dacă ne împingem puțin să devenim măcar un pic mai buni decât am fost ieri, deja cred că suntem pe drumul cel bun. Altfel, scurtătura (speculația) este minciuna pe care ne-o spunem când nu mai avem răbdarea să fim sinceri cu noi înșine.

VIII. VĂICĂREALA NU-I CONSTRUCTIVĂ

O viață întreagă mi-am auzit despre lucrurile care „nu sunt posibile", ba că mi-am ales un drum prea greu, ba că în contextul ăsta (respectiv „în țărișoara noastră” etc.) „nu se poate face nimic bun” șamd. Aș fi putut să le dau dreptate tuturor acestor voci și să-mi transform contextul într-o scuză permanentă și să-mi fac din văicăreală o meserie. Material aveam pe atunci și încă mai avem din abundență: o piață care (încă) nu știe că are nevoie de design, o cultură care își scoate caligrafia din școli, un oraș în care nu găsești un profesor (profesionist) care să fie deschis în a te îndruma profesional și nu în ultimul rând, faptul că mediul în care trăiești este unul ignorant față de tot ceea ce înseamnă comunicare coerentă, bine articulată și adaptată locului.

Am ales să rămân aici. Din fiecare gol am încercat să fac un început: nu am găsit profesor de caligrafie – am devenit eu unul; nu exista deloc îndrumare spre arta tipografică – am construit un micromuzeu sub un pod din Timișoara; nu am avut acces la biblioteci dedicate – am cules treptat peste o mie de cărți despre design și typografie. Și asta nu pentru că nu m-am plâns niciodată (m-am plâns, har Domnului, întrebați-i pe cei din jurul meu! Vai de capul lor, săracii!), ci pentru că am observat devreme că văicăreala nu ține nimic în picioare. Ea este singurul material de construcție socială care se consumă pe sine și nu lasă nimic în urmă. Groapa tot o groapă rămâne oricât de elocvent ai descrie-o. După cum spuneam anterior, nu m-am considerat niciodată un om talentat, așa că singurul lucru pe care l-am putut face în condițiile date a fost să aleg de fiecare dată să mă scutur de praf, să tac naibii din gură și să-mi văd mai departe de „căratul meu de pietre”.

IX. RECUNOȘTINȚA CA BILANȚ

M-am întrebat de curând, într-unul din momentele mele jurnaliere, cum m-aș raporta la întreaga mea carieră dacă mâine ar fi ultima mea zi pe acest pământ. După aproape o oră și câteva pagini bune de scris am descoperit un lucru care m-a surprins: bilanțul final nu se face în premii și în acolade profesionale. Nu premiile mi-au venit în minte, nu arhiva sau biblioteca, nu recunoașterea internațională și interviurile date – toate astea s-au topit undeva în fundal.

În lumină au rămas oamenii – toți cei care au ajuns într-un fel sau altul la poarta studioului meu și care au avut curajul de a-și investi încrederea în mine, de cele mai multe ori asumându-și un risc enorm. Acești oameni, care m-au lăsat în tot acest răstimp să le „fac curat în casă” – după douăzeci și cinci de ani de muncă, ei rămân averea mea reală. Nu-i nicidecum vorba despre ce anume am acumulat, ci despre ceea ce mi s-a încredințat.

Recunoștința pe care o resimt în acest moment nu este un simplu „sentiment de duminică” – se simte mai mult ca acel exercițiu zilnic al liniei: o practici, dar nu o declari. Cred că ne datorăm nouă înșine să fim măcar puțin mai recunoscători azi decât am reușit să fim ieri. Dacă nu pentru altceva măcar pentru simplul fapt că încă putem trăi acest sentiment miraculos al conștientizării de sine.

Altfel ce anume lăsăm cu adevărat în urma noastră? Munca mea nu e o pregătire pentru viață și nu e nici o etapă spre altceva. Munca este viața (mea). Scriu, lucrez și mulțumesc – iar în puținele momente când mi-e dat să trăiesc acei „fluturi-în-stomac” miraculoși, primesc din nou acea Încredere Totală că mă aflu exact unde trebuie să fiu. Lucru pentru care acuma pur și simplu îmi doresc din nou să mulțumesc!

X. DESPRE SINGURĂTATE

M-am simțit aproape întotdeauna singur în acest „periplu profesional” – mai ales în încercarea mea de a învăța și de a practica cu încăpățânare această meserie în mediul acesta la ceea ce am crezut eu ca fiind cel mai înalt nivel posibil.

O voi spune fără cosmetizare, pentru că realmente am obosit de versiunile lustruite contextual. În cazul meu, singurătatea aceasta nu a fost niciodată lipsită de oameni – pot chiar spune că am fost binecuvântat să fiu aproape întotdeauna înconjurat de colaboratori, studenți, apropiați, prieteni, familie. Totuși lipsa cuiva care să mă ghideze din când în când, acel cineva cu care să pot împărtăși nu rezultatele muncii mele, ci mai ales greutatea căutării în specificitățile profesionale, asta am resimțit-o puternic pe alocuri.

Datorită acestui cumul de sentimente, de prea multe ori nu am reușit să-mi apreciez cu adevărat câștigurile. Validările și premiile internaționale treceau pe lângă mine ca trenu’ prin gară. Au fost momente – ba chiar perioade foarte lungi – în care nu am reușit să fiu satisfăcut din punct de vedere profesional. Nu de puține ori mi-am dorit să renunț total la acest drum, și totuși cumva mă trezesc tot aici. Te asigur că nu din eroism – poate mai degrabă pentru simplul fapt că fiecare criză aducea cu ea un nou val de curiozitate care resuscita în mine acel entuziasm pentru mirare/minunare (e.g. de a face ochii mari și a se lăsa captiv total surprinderii miracolului momental), pe care îl crezusem pierdut.

NOTĂ: Pun toate astea negru pe alb dintr-un singur motiv: dacă cumva drumul tău spre buna măsură va trece prin singurătate – și există șanse bune să se întâmple – vreau măcar să știi asta dinainte. Nu știu sigur dacă te vor ajuta într-un mod direct, dar atunci când va veni acel moment în care o vei întâlni pe Sf. Singurătate, sper ca amintirea acestor rânduri să te încurajeze și să măcar să-ți reamintească de faptul că nu ești singur în asta. Și că, invariabil, trece!

CODA

Nu vreau să te las cu un răspuns pentru că nu am unul. Mai ales unul care să fie cu adevărat al tău. Cel mai bun lucru pe care ți-l pot da nu este o concluzie, ci un obicei: Învață să pui întrebări! (Întreabă-te întotdeauna DE CE? – asta fiind probabil cea mai importantă întrebare dintre toate). Mai jos îți dau și un mic exercițiu pe care-l poți încerca în privința asta.

EXERCIȚIUL: În fiecare seară pune-ți o întrebare care te macină sau la care pur și simplu îți dorești un răspuns. A doua zi, de dimineață – cât mai cinstit posibil, ca și cum ai face-o cu un frate mai tânăr pe care vrei să-l ajuți din tot sufletul – răspunde-i din prisma celui care ești și a tot ceea ai acumulat până în momentul acela. Fă asta zilnic & recitește-te totul abia după un an.

Și ultimul lucru, promit. Nu crede NIMIC din tot ce ai citit aici. Un om care scrie că doctrina e închisoare nu are dreptul să-ți lase zece porunci. Așa că nu le lua ca porunci. Dacă tot ai ajuns aici, ia-le ca pe zece observații ale unui singur om, dintr-un singur atelier, dintr-un singur oraș, de pe o singură străduță aflată pe această bulină albastră din sistemul nostru solar. Verifică totul pe pielea ta. Păstrează ce rezistă în timp și aruncă balastul fără regrete.

Următoarea ta întrebare este propria-ți moștenire.

Spor la muncă!

Al tău frate mai mare,

Ovidiu