Arta trebuie să iasă din atelier

Ioana Tocoaie are 28 de ani, e mamă și artistă. În lucrările ei explorează figuri feminine, pe care le consideră un alter ego, dar și animale, ambele ca un simbol al protecției. Se consideră o artistă completă, căci a reușit să țeasă arta și viața de familie într-un tot unitar.

De Andreea Vîlcu

Povestește-mi despre cum ai început să desenezi și să pictezi. Știu că nu obișnuiai să faci asta de mică.

Cazul meu, contrar altor artiști, care probabil au început să deseneze de mici, e un parcurs ca o scară, treaptă cu treaptă. Am început să lucrez cu aproape două luni înainte de admiterea la liceu, un timp relativ scurt, comparat cu al altor artiști. În cazul meu, a fost un moment în care am zis că am nevoie să mă detașez de acea perioadă solicitantă a examenelor și am început să desenez. Liceul de artă nu era o opțiune pe atunci, dar mai era o lună până la selecția liceelor, și atunci am venit în fața părinților cu un portofoliu de lucrări și am zis că vreau să urmez liceul de artă. A fost foarte spontan. Eram fan avocatură, întotdeauna am zis că o să merg spre zona asta și așa am venit eu, spunând că doresc să urmez arte.

Care a fost reacția lor?

La început nu au fost convinși de ceea ce le zic și m-au dus la trei profesori de arte să fim siguri că eu într-adevăr am înclinație în direcția asta. N-au fost siguri deloc de drumul acesta, chiar dacă ulterior m-au susținut. Noi fiind din Avrig, de lângă Sibiu, cum putea să fie văzut altfel arta decât, „măi, ce faci, niște portrete sau niște peisaje? Nu poți trăi din asta”. Nu vedeau dincolo de zona asta. Dar m-au susținut, și profesorii respectivi au zis că într-adevăr am înclinație. Și dacă au primit o confirmare din exterior, m-au lăsat, am dat la arte, am intrat și de acolo a început procesul meu de dezvoltare.

Poți să-mi povestești puțin despre parcursul tău, din punct de vedere al studiilor, dacă le consideri relevante? Știu că ai terminat la UAD Cluj. Exact, am terminat și studiile de licență și de masterat tot la UAD, tot în Cluj. Pentru mine au avut un impact destul de mare, și nu neapărat datorită expozițiilor ulterioare. Am avut marele noroc să întâlnesc galeria cu care încă lucrez, deci pentru mine a fost un impact. În cadrul universității am reușit să îmi descopăr direcția spre care m-am îndreptat ulterior. A fost o căutare continuă, ghidată la început, iar ulterior căutată. Deci eu simt că acolo a fost locul meu încă de la început și m-au ajutat și profesorii, și mentorii.

De exemplu, am avut la Muzeul Brukenthal o expoziție cu profesorii, am fost 10 artiste care au studiat în ultimele două decenii la Cluj. Și a fost un punct culminant să văd că m-au căutat și că m-au integrat în proiectul ăsta.

Știu că tu lucrezi pe diferite mărimi, poți să-mi dai câteva exemple?

Da, am ori dimensiuni foarte mari, de doi metri, unde mă duc cel mai mult, ori dimensiuni foarte mici, pentru că așa îmi permite timpul în momentul respectiv. Dar încerc acum să alternez și să lucrez și pe dimensiuni medii, variate. Dar eu fiind acum și mamă, mi-e puțin mai greu. E o evadare din atelier, din când în când, care e absolut divină și binevenită.

Povestește-mi despre niște proiecte la care ai lucrat și te-au ajutat să devii cine ești astăzi ca artist.

Proiectele mele au o conexiune. Și e normal – eu trec de la una la alta și mă leg de anumite elemente. De exemplu, pentru proiectul de la licență, care a fost acceptat și la Diploma Show, am mers pe zona de peisaje abstracte. Am fost foarte atrasă în perioada aceea de tușe, de spontaneitate, de gest, de linie. Ulterior, am continuat căutările și m-am dus în zona figurativă. Deci, cumva, am trecut dintr-una într-alta. Mi-am menținut paleta cromatică foarte colorată, gestul, toate se regăsesc, dar le-am dus într-o zonă figurativă și așa a început proiectul de masterat.

În prezent merg pe aceeași direcție, tot o zonă figurativă, dar totuși scenografică. Îmi place tare mult să o numesc așa, că sunt ca niște scenografii, ca niște poezii vizuale, așa le oglindesc eu. Dar ce e interesant că mi-am menținut personajul principal în majoritatea lucrărilor mele, o femeie – îl văd ca pe un ego, ca o oglindire personală, încerc să mă transpun pe mine în diferite scene. Încă nu simt nevoia să mă detașez de personajul acesta central, chiar dacă, de exemplu, în proiectul viitor o să am și plantele în prim plan. Deci o să fie personajul feminin, chiar mai multe, acum am introdus mai multe care dansează, sunt în armonie, și plantele aduse în prim plan și ele, tot un element feminin.

În majoritatea lucrărilor mele am introdus animale, așa metamorfozate, tot ca simbol de protecție. Deci inevitabil tot femeia, asta este femeia mamă, toată protectivitatea asta, și încerc să le leg una de alta.

Vis-a-vis de figura feminină, ca un ego și animalele, de ce sunt importante temele astea pentru tine?

Simt că în momentul de față mă regăsesc cel mai mult în punctul ăsta. Poate și cum am trecut prin nașteri, prin a avea doi copii și mă regăsesc în totalitate, și simt că în prezent încă mai pot să caut, este o zonă inepuizabilă. Încerc să transmit etapa în care eu mă aflu. Iar acum, asta sunt. Eu mă văd ca un artist complet. Nu sunt diferită, sunt artist și mamă, și atunci încerc să aduc în prim plan. Să nu-mi fie rușine cu asta.

Și de ce crezi că se întâmplă asta?

Cred că sunt niște prototipuri și încă din facultate ți se transmite că trebuie să te canalizezi strict pe asta, trebuie să lucrezi constant. Într-adevăr, trebuie să lucrezi, dar și pauzele și detașările astea cu familia sunt foarte bine venite. Învățăm din partea copiilor extrem de multe lucruri. Și atunci noi putem și avem posibilitatea – dacă avem tehnică și mână –, să le transpunem. Deci cred că încă din facultate și din școală ni se insuflă să delimităm munca de familie, dar eu încerc și sper să fiu un exemplu. Deci tu simți că ai găsit acel sweet spot, între familie și viața profesională, te consideri o artistă completă.

Exact. Și sper să am un demers tot mai bun și să-mi demonstrez mie în primul rând că pot să realizez acest echilibru ,și ulterior celorlalți. Cred că e o muncă continuă cu noi și nu ar trebui să ne uităm neapărat în grădina vecinului și modul în care el lucrează. Toate sunt acceptate, toate sunt bune și e minunat că putem să lucrăm în mediul ăsta și de ce nu să avem și familie?

Îți vine în minte un moment neașteptat care te-a inspirat ?

Cred că la mine sunt destul de cumulate pentru că de regulă eu îmi notez foarte multe lucruri. Îmi notez momente, detalii pe care le-am văzut. Dacă am văzut undeva într-un magazin puse două obiecte unul lângă celălalt care nu funcționau neapărat, dar pentru lucrările mele s-ar fi legat foarte bine, îmi notez fiecare detaliu și ulterior încerc să realizez schițe pe baza colajelor de texte pe care le fac.

De exemplu, eu am multe lucrări în care reproduc animalele, de regulă de la zoo, am schițe cu ele. Ulterior, dacă am mers într-un magazin sau am fost la restaurant – de regulă, după ce mergem la grădina zoologică, mergem la restaurant –, îmi fotografiez mesele. Și o farfurie ar funcționa foarte bine ca și colaj cu animalul respectiv. Eu le văd ca atare.

Chiar e un reminder foarte bun.

Să nu uităm treaba asta, nu? Așa se și spune, că e ușor să pictezi, poți să înveți și să faci studii și să ajungi într-un punct în care reușești să redai figurativul la o notă maximă. Dar să revii la linia pe care un copil o are și spontaneitatea lui, e destul de greu. Eu văd la copiii mei și încerc să-i copiez, sincer. Au o linie, nu au reguli și e foarte interesantă zona asta pe care eu încă o cercetez și cred că o să o cercetez mult timp de acum înainte.

Sunt într-un moment complet în viața de familie și reușesc să fac un echilibru între toate, dar în artă e o căutare continuă, că e normal să fie așa. Dacă ne-am opri și a merge din aceeași direcție un timp foarte lung de timp, unde ar mai fi evoluția?

Având în vedere toate astea, care simți că e totuși cea mai mare provocare din munca ta? Ar fi zona asta de a căuta continuu, de a fi și rămâne jucăușă?

Provocarea în zona artei, în zona aplicativă, da, asta ar fi. Că e nevoie de o căutare, cercetare și poate că nu o să reușim să găsim un răspuns sau să zic că peste 10 ani voi fi ajuns acolo. E imposibil. Dar, pe zona de artist, ca persoană, poate că un moment provocator ar fi ideea de a reuși să trăiești din asta.

Da, arta e minunată, e superb ceea ce fac și iubesc, dar ca să reușesc să ajung într-un moment în care să pot să trăiesc din asta, a fost puțin de lucru. Eu cred că am reușit acum, încet, încet, să ajung în zona aceasta, dar e un proces destul de lung.

Și, din nou, consider că facultatea a fost un punct culminant, un fel de ajutor, în cazul meu. Pentru că așa am reușit să iau legături cu galerii cu care colaborez și care mă ajută în direcția aceasta. Dar a fost un proces lung pe care, de exemplu, în facultate nu prea a fost dezvoltat. Să ni se spună, „uite cum se semnează un contract” sau cum se procedează, pentru că sunt lucruri reale, de care, poate, noi nu ne-am lovit decât ulterior și nu știam exact cum procedăm, pe cine întrebăm. Și cred că ar fi fost tare util să le discutăm și în facultate, că asta e realitatea, nu? E frumos să lucrezi în atelier, dar e important și să ieși cu lucrările. Ce înseamnă un contract cu galerii? Cum se procedează, nu știi fiecare etapă. Mi s-ar fi părut important să le discutăm, deci asta consider că, pentru mine ca artist, a fost puțin greu. Sunt două arii diferite, dar importante.

Și tu ai învățat să faci toate lucrurile astea prin trial and error, din propria experiență.

Exact. Nu mi-a explicat nimeni. Am avut curajul să întreb galeriile și să recunosc că eu nu am mai colaborat, să mi se explice puțin în ce constau impozitele, toate lucrurile reale. Pentru că suntem la fel ca ceilalți, tot trebuie să aducem un venit.

Și dincolo de faptul că lucrurile astea nu sunt explicate, crezi că e și specific în cultura noastră, că e dificil ca artist să ajungi să te întreții singur din asta?

Ne aflăm într-un punct în care, într-adevăr, inteligența artificială se folosește extrem de mult și oamenii apelează mult mai des la asta decât la a cumpăra de la un artist și de asta cred că ar trebui mult mai educat privitorul. Ca și la BDF, unde publicul a avut acces la mai multe variante de artă, la mai multe categorii.

Un alt punct unde ar putea să fie publicul implicat, să aducem arta în spații variate, nu doar în muzee sau galerii. Mi se pare că omul de rând este stânjenit dacă nu are cunoștințele legate de domeniu. Dar dacă am aduce arta în diferite spații, cât mai variate, cum sunt și proiectele actuale și au început acum să fie tot mai multe, mi se pare foarte important. Să aducem arta în diferite medii și să nu ne fie teamă, să stăm noi, ca artiști, doar cu arta în atelier și să avem pretenția ca să vină oricine să o cumpere.

Și nu e normal. Pentru că, într-adevăr, nu toată lumea ajunge în muzee sau nu toată lumea plătește pentru expoziții din muzeu.

Ai niște locuri în minte sau ți-ar plăcea la un moment dat să poți să faci o expoziție într-un loc mai puțin convențional?

Uite, eu am reușit în Cluj, unde sunt spații, sunt curatori proaspăt ieșiți de pe băncile facultății care propun astfel de proiecte. Și cu ei am mai avut colaborări diferite pentru spatii nonconformiste si asta mi s-a parut foarte fain. În Cluj, am avut la cafeneaua Meron, la fosta lor bucătărie, pe care au transformat-o din nou într-o cafenea și au legat-o de o galerie și din nou e un spațiu nonconformist pentru că invită publicul care vine la o simplă cafea să aibă contact și cu arta. Și eu accept și astfel de proiecte, nu neapărat pentru vânzări, ci ca publicul să aibă acces la artă.

Cumva asta cred că este primul pas. Nu doar expun doar la muzeu. Am avut și la București, am avut și concomitent cu Sibiu, la Muzeul Brukenthal, la Timișoara, dar e interesant și frumos să aducem și în spații cum sunt cafenelele, de ce nu?

Acum, de exemplu, am acceptat un proiect, la Festivalul de Teatru de la Sibiu și restaurantul gazdă mi-a propus ca în perioada festivalului să expun lucrările, pentru că pereții lor sunt goi. Îmi place să ies în spații de genul cu lucrările, să fie văzute și consumate de cât mai mulți ochi.

Care ar fi cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o prin intermediul picturii?

Că trebuie să ai răbdare. Trebuie să ai răbdare cu tine, cu procesul, cu modul în care asimilezi anumite tehnici, anumite, teme, cu modul în care te încarcă. Pentru că, inevitabil, tu începi să să mergi într-o direcție de cercetare și atunci te încarci cu anumite informații.

Pentru că, dacă tu ai realizat o serie de cinci lucrări fantastice, nu înseamnă că ai reușit. Pentru că ai tendința de multe ori să renunți văzând că nu ai vizibilitate, dacă mergi în direcția asta. Sigur că dacă pictezi pentru tine, da, e minunat. Doar că la un moment dat vrei să cuantifici tot ceea ce ai făcut. Și atunci ai nevoie de vizibilitate, deci și de răbdare.

Pentru că menționezi de răbdare și lucrurile pe care ajungi să le înveți, cum arată pentru tine, succesul? Care poate fi și cantitativ, dar și ceva personal, intim.

Nu întotdeauna lucrările pe care eu le consider de succes au și vizibilitate. Deci poate să fie o antiteză. Cred că o lucrare de succes este o lucrare care te reprezintă pe tine și pe care poți să o pui în portofoliu și să știi că în momentul respectiv, ai dat totul pentru lucrarea respectivă. Chiar dacă nu are vizibilitate în momentul acela, sunt mari șanse să fie expusă ulterior.

Cum am avut și eu una dintre lucrări expuse în proiectul curent – lucrarea Sinopsis n-a fost expusă decât la expoziția studenților de final de an și ulterior nu a mai fost băgată în seamă de celelalte galerii și expoziții, dar uite că a fost selectată acum. Eu, față de lucrarea aia, am așa un sentiment plăcut, mereu așteptam să fie expusă, dar nu i-a venit momentul. Și uite că acum a fost. Și consider moment de dezgheț, în care am conștientizat ceva.

Ce anume din lucrare sau din proces te-a făcut să ai momentul ăsta revelator?

Faptul că n-am gândit-o compozițional anterior. Până la momentul respectiv, gândeam foarte mult prin schițe, colaje de imagine, având un proces bine definit. Dar când vine vorba de lucrarea respectivă, a fost totul foarte gestual, foarte spontan și am zis, „uite, mi-a plăcut foarte mult cum m-am simțit lucrând, ar fi momentul să merg și în direcția asta”. Și în prezent fac desene care influențează practica, doar că nu mai fac schițe, nu mai gândesc compozițional fiecare unghi, fiecare colț. Foarte gestual, desenez cu pensula instinctiv.

De asta cred că mi-a și rămas așa dragă. Și mai sunt câteva lucrări care m-au influențat și mi-au deschis porți. Dar revenind și la întrebarea cu ce reprezintă o lucrare de succes, cred că asta e – o lucrare din care îți dai seama că te oglindește, că ți-a deschis portițe, că pentru tine a fost un moment culminant.

Ai primit vreun feedback de la cineva care a rămas cu tine pentru mult timp sau care crezi că va rămâne cumva pentru totdeauna?

Atât expoziția curentă, cât și evenimentele anterioare Diploma Show, pentru mine au avut un impact. Încă de la primul proiect de licență, când nici nu aveam așteptări, pentru că eram abia ieșită de pe băncile facultății, nu știam exact cu ce se mănâncă și în ce direcție să merg, dar foarte multă lume a venit spre mine, mai ales pe rețele de socializare. Și acum a fost exact la fel. Eu nefiind prezentă la eveniment, foarte multă lume mi-a scris, mi-a dat taguri, au postat, m-aș fi bucurat să fiu prezentă și să le primesc personal.

Cele mai multe gânduri au fost de susținere și îmi dau seama că lucrările mele sunt destul de voluminoase și inevitabil nu încap în toate spațiile, în toate casele și cred că un feedback foarte bun e acela când cineva îmi spune „Când o să reușesc să mă mut eu într-un alt spațiu, vreau o lucrare de-a ta!” Oamenii îmi mai spun să fac și lucrări mai mici, dar eu încă mă simt ancorată în lucrările acestea mari.