Rolul arhitecturii de expoziție e să traducă mesajul artistic, fără să intimideze vizitatorul

Attila Kim e arhitectul care s-a ocupat de expozițiile centrale ale Romanian Design Week din 2013, până la prima ediția a Bucharest Design Festival de anul acesta. Nu-și imaginează o ediție la care nu ar face parte din echipă, căci proiectul a reprezentat de la început un laborator de joacă și experimentare.

Interviu cu Attila Kim, de Andreea Vîlcu

Attila Kim e unul dintre arhitecții care a observat îndeaproape evoluția și maturizarea festivalului Romanian Design Week (RDW) încă de la prima ediție, până la prima iterație a Bucharest Design Festival, din 2026. E persoana care s-a ocupat, de 13 ani încoace, de arhitectura expoziției centrale și care nu-și imaginează un an în care să nu facă asta.

„Mi-aduc aminte că, în 2013, a fost exact definiția fiecărui domeniu al designului: advertising, arhitectură, design de interior, design grafic, design de produs”, povestește Attila despre prima ediție a RDW. „Era o expoziție care explica publicului, că uite, designul nu înseamnă că faci cărți de vizită, ci sunt extrem de multe domenii și fiecare face un alt segment și hai să-ți arătăm. Era ca un depozit mare de obiecte și definiția fiecărui domeniu. E cumva același public care revine anual, plus, minus, evident, oamenii tineri care intră, așa se maturizează și încep să devină vizitatori. Dar, cumva, RDW a învățat oamenii despre design.”

Anul acesta, festivalul a deschis pentru a pentru a patra oară fostul restaurant CINA, care a găzduit în iunie 2026 formatul BDF Professional Local by RDW. Într-o capitală europeană (și țară) fără un muzeu al designului sau al arhitecturii, care duce lipsă de spații care să acomodeze expoziții temporare, una dintre provocările care l-a atras pe Attila încă de la început, a fost găsirea unui spațiu pentru expoziția centrală.

„Într-un fel, asta a și devenit o parte din ADN-ul Romanian Design Week”, explică Attila, „reinventarea unui spațiu sau reintroducerea în circuitul public al unui spațiu uitat, dar foarte important. Sau a fi primul eveniment într-un spațiu nou deschis”.

Un prim exemplu ar fi Palatul Știrbei, care a găzduit prima ediție a RDW și care nu mai fusese deschis de 15 ani până în acel moment. „Și lumea trecea pe lângă Palatul Știrbei, pe Calea Victoriei, și habar nu avea cum e înăuntru.”

În anul următor au intrat în Palatul Camerei de Comerț din București, vis-a-vis de Banca Națională Română, un interior la fel de enigmatic pentru bucureșteni. Apoi au continuat cu Hanul Gabroveni, Garajele Cobălcescu și Palatul Telefoanelor, pe care Attila o consideră una dintre cele mai frumoase clădiri Artdeco din oraș. Aici, spre exemplu, a ales să îmbrace aproape tot interiorul într-o mochetă roșie, cabinele de telefon au devenit podiumul manechinelor, iar ghișeele le-a decorat cu neoane în formă de X.

„Locația în sine a devenit mereu ca o ancoră”, explică Attila. „Și, de fapt, redescoperirea unui loc nou făcea parte din fun-ul pentru public, dar și pentru mine.”

După 13 ani de RDW și o primă ediție din 2026 a Bucharest Design Festival, observă că două lucruri s-au schimbat fundamental. La primele evenimente, la anunțurile pentru proiecte aplicau arhitecți pentru care designul de obiect era mai mult un hobby, o pasiune. Cele mai multe încercări la designul de obiect erau produsele din ceramică, unde branduri mici contribuiau cu farfurii, vaze, obiecte valoroase, dar care aveau, într-un fel, o piață asigurată.

Persistența și consecvența edițiilor de RDW, crede Attila, a contribuit la încrederea designerilor să se dezvolte și să aducă designul românesc la o maturitate care a prins din urmă trendurile europene, atât din punct de vedere al calității de design, dar și a execuției.

Așa, publicul a ajuns să aibă încredere în designerii români. „Pentru că în România, de fapt, educația academică de design se focalizează mult mai tare pe zona de design industrial. Dar designul de mobilier nu are aceeași tradiție, cum există în alte țări europene, și atunci în România nici nu exista o piață și publicul nu a avut încredere în design-ul autohton”.

Rolul lui Attila ca arhitect de expoziție e foarte clar: munca e complementară lucrărilor din expoziție, pentru că ajută la traducerea mesajului artistic și curatorial. Ea trebuie să ghideze vizitatorul fără ca acesta să se simtă intimidat sau stingher. La polul opus, riscul, atunci când arhitectura de expoziție nu-și îndeplinește scopul, este că vizitatorul se inhibă.

De aceea, tratamentul arhitectural trebuie să fie construit atent, tocmai pentru a ghida vizitatorul în siguranță și în propriul ritm.

Spre exemplu, pentru expoziția fotografei Andreei Macri, The Outsider, de la subsolul întunecat al CINA, Attila a vrut să scoată în evidență fotografiile. Într-un spațiu gol, brut și răcoros, pe care îl poți confunda cu o expoziție din Berlin, Attila a folosit o serie de șasiuri care parcă plutesc în fața peretelui. Pe ele au rulat un slideshow cu o selecție de fotografii pe care Andreea le-a făcut în culisele sau din primul rând al prezentărilor de modă semnate de nume ca Dior, Yves Saint Laurent, Salvatore Ferragamo sau Rick Owens.

Fiecare slideshow a avut un ritm diferit: unele sunt mai lente, cu culori mai șterse, în ce timp ce altele sunt vii și dinamice, cu fotografii în culori intense de roz sau verde. Într-un colț, poți urmări un interviu alb-negru cu Andreea, realizat de scriitorul Marius Chivu, în care fotografa vorbește despre munca ei.

„Fiecare are propria viață”, explică Attila. „Simți că te conectezi ori cu interviul, ori cu imaginile. Și imaginile respective sunt exact ca o fereastră spre o altă lume.” O lume și o dimensiune într-adevăr diferite, pentru că nu mulți dintre noi avem șansa să ajungem în culiselele sau în primul rând al show-urilor de modă pe care Andreea le-a fotografiat. Asta în timp ce, ca și Andreea, rămâi, ca vizitator, the outsider.

La parter, Attila a oferit exemplul expoziției curatoriate de arhitecta Maria Duda, coordonată de Uniunea Arhitecților din România, Experimentul litoral, din cadrul Utopie la Marea Neagră, 1955–1989. O piesă de(spre) arhitectură în 5 acte, expoziție prezentată la Muzeul de Arhitectură din Wrocław, Polonia, în 2025.

Utopie la Marea Neagră, 1955–1989. O piesă de(spre) arhitectură în 5 acte, este o expoziție dedicată arhitecturii litoralului românesc din perioada 1955-1989, curatoriat de arhitecta Maria Duda, coordonat de arhitecta Ileana Tureanu, cu Attila Kim în rol de arhitect de expoziție. În 2025, Maria Duda a realizat un studiu despre construcția și arhitectura litoralului românesc, un fenomen unic în Europa ca dimensiune de dezvoltare, prin faptul că aproape toate stațiunile s-au construit în același timp. Nevoia de proiectare era atât de mare, încât inclusiv tineri arhitecți erau cooptați, primind un cec în alb. La București și Constanța se lucra intens în institute de proiectare, apoi se deschideau șantiere, cu ateliere de proiectare incorporate în șantier. Libertatea arhitecturală era încurajată de către stat, sursă de inspirație servind arhitectura din America de Sud, cum ar fi modernismul din Brazilia. Calitatea arhitecturală a clădirilor ridicate a fost de necontestat. Au fost aplaudate și în străinătate. A apărut însă o problemă: clădirile de pe litoral erau menite să fie deschise doar în sezon, din mai până în octombrie, deci nu s-a pus problema termoizolației. Astfel că, la sfârșitul comunismului, odată cu privatizarea, când noii proprietari au vrut să profite de clădiri și în timpul iernii, au început mici schimbări care au fisurat calitatea clădirilor. În timp, multe au dispărut sau au fost abandonate.

Pentru Experimentul litoral Attila a folosit câteva suporturi, ca niște planșe de de desen, pe care le-a umplut cu nisip. Pe ele au fost așezate imagini cu clădirile de pe litoral, în perioada lor de glorie, însoțite de explicații și context.

„Am ales de la clădiri mici – cele două restaurante, Victoria și Perla Mării, niște ansambluri mai mari de hoteluri, galeriile comerciale împreună cu Teatrul de Vară de la Mamaia, care era un complex mai special și cele două ansambluri mai mari, Amfiteatru și Aurora. Prin aceste exemple, noi am arătat imaginile publicate în revista Arhitectura atunci când au fost construite, niște clădiri splendide. Anul trecut am făcut machete pentru fiecare exemplu, după care am cerut ca să avem câte o fotografie foarte mare cu stadiul lor de astăzi. De fapt, intri într-o expoziție unde și designul expozițional a fost gândit să fie extrem de ludic.”

„După care, îți ridici capul și vezi imaginile cu starea acestor clădiri de care, din păcate, nu am avut grijă, pe care le-am uitat, pe care le-am mutilat, le-am abandonat”, completează Attila. „Și toată expoziția, de fapt, într-un alt nivel este despre a atrage atenția asupra unui patrimoniu arhitectural pe care nu-l luăm în serios, de care nu avem grijă și pe care îl asociem, din păcate, într-un mod absolut nedrept cu perioada comunistă. Foarte multe dintre aceste clădiri de mult ar trebui să fie monumente de arhitectură clasate, dar încă nu sunt și se pierd.”

Atmosfera expoziției a fost completată de designerul de sunet, Cristian Lolea, care a realizat o instalație ce amintește de malul Mării Negre din anii ‘80: zgomote de pescăruși, râsete de copii sau Radio Vacanța. De asemenea, au folosit mai multe perdele albe, ușor transparente și lungi, care se unduiesc cu ajutorul unor ventilatoare și te trimit în timp real pe un balcon de hotel de pe litoral, în care adie briza mării.

Dacă mai urcăm un etaj, intrăm în lumea designului de obiect și de interior, din cadrul expoziției Matter Over Data, curatoriată de arhitectul și designerul Bogdan Ciocodeică. Attila crede că designul de obiect, de data asta este tratat la nivel de muzeu de design – unul dintre exemplele evoluției și a maturității designului românesc din ultimii 13 ani.

Pentru Matter Over Data, Attila alături de Bogdan au ales mai multe texturi negre: mat, foarte întins, lucios și volumetric sau mai soft, cum ar fi draperiile. Negrul fiind de fapt și firul roșu care leagă toate expozițiile.

„Doream să simți ruptura clară față de edițiile de până acum. De fapt, cum această primă ediție de BDF își găsește o identitate nouă. Ăsta este un următorul nivel al RDW, în maturizare. A-ți asuma faptul că ai o opinie. Și a avea o opinie, înseamnă că deja ai și siguranța de sine de a-ți asuma chestia asta.”

Un etaj mai sus s-a aflat expoziția Objects of Romanian Design, curatoriată de designerul Mihnea Ghilduș. Aceasta a fost compusă din obiecte și branduri cu etichetă românească, de la proiectare, până la producție. Cum ar fi videointerfoanele de la Electra sau ochelarii creați de .lumen, un produs de mobilitate asistivă care traduce spațiul din jur în direcții de mers ușor de urmat pentru persoanele cu dizabilități de vedere. Acești ochelari folosesc tehnologii de autonomous driving, robotică și inteligență artificială pentru a înțelege mediul, a calcula trasee sigure și a ghida utilizatorul prin vibrații pe frunte.

„Am încercat”, explică Attila, „să ofer o trecere lină de la o expoziție la alta, de la o stare la alta”, toată clădirea fiind de fapt concentrată pe relația directă a vizitatorului cu exponatul.

În 2013, Attila a lucrat la o serie de cadre metalice pe care le-a folosit la DIPLOMA Show. În 2014, la a doua ediție a RDW, cea de la Palatul Camerei de Comerț, a refolosit cadrele drept mese și podium pentru manechine. Pentru ediția din 2020, de la Combinatul Fondului Plastic, cu ajutorul unor table de metal, cadrele au devenit mese, podiumuri și suport pentru ecrane. A refolosit și neoanele de la Palatul Telefonelor. Perdelele de la expoziția Experimentul litoral, au fost de asemenea refolosite după ultima ediție RDW.

În 2026, pentru BDF, Attila a folosit din nou cadrele. Vopsite în roșu, la intrarea în CINA, ele au servit drept balustradă.

„Mereu cumpărăm ceva nou, dar pentru mine, partea de distracție, asta e”, explică arhitectul. „Știu ce deținem, unde este locația nouă. Cum putem, într-un mod diferit, să refolosim lucrurile pe care le avem?”

În afară componentei sustenabile, regândirea materialelor și a recuzitei oferă și un alt tip de valoare și consistență, pe care arhitectura de expoziție îl aduce festivalului. În realitatea în care majoritatea lucrăm la proiecte temporare, pentru Attila e un privilegiu să poată contribui în continuare la o poveste începută acum 13 ani.