„E un privilegiu că poți să surprinzi firea omului și natura umană”

După sute de momente de culise și show-uri de modă internaționale pe care le-a fotografiat, pentru Andreea Macri a contat să-și păstreze stilul, și asta te sfătuiește și pe tine.

De Andreea Vîlcu

Dior Homme, vară, 2017. Viktor & Rolf, couture show, 2018, primăvară-vară. Salvatore Ferragamo, colecția primăvară-vară, 2016, Saint Laurent, primăvară, 2016. Schiaparelli, Versace, Moncler, Balmain, Elie Saab, Chloé. Sunt doar câteva badgeuri dintre sutele pe care fotografa Andreea Macri le-a adus la expoziția The Outsider, parte din formatul BDF Professional Local.

În aceeași vitrină cu passurile, se puteau vedea zeci de invitații colorate sau minimaliste pe care le-a primit de-a lungul anilor. „Le-am adus dintr-un singur motiv”, explică Andreea. „Pentru că invitațiile, la un moment dat, și ele fac parte din tot contextul – cum arată lumina, muzica, fetele, castingul –, și invitația e parte din proces și de multe ori ajung ca un obiect de design.”

Andreea a început să fotografieze show-rile Fashion Week din 2007, colaborând cu Vogue International, Chanel, Self Service, Industrie Magazine, Wallpaper, Interview Magazine, Style.com și revista print, Harper's BAZAAR UK. Pentru Vogue Paris a lucrat timp de 5 ani, între 2015 și 2020, locul despre care spune că a fost jobul de vis. A studiat scenografie, dar singurele dăți în care a practicat asta a fost doar pentru pictorialele revistelor glossy. Însă fotografia a făcut parte din viața Andreei încă din copilărie, pe când bunica ei obișnuia să developeze fotografii în camera obscură.

În subsolul întunecat al fostului restaurant CINA din București, pe lângă vitrina luminoasă, câteva ecrane rulau fotografii colorate și alb-negru făcute de Andreea la diverse show-uri de modă. Selecția fusese gândită astfel încât, privitorul, după ce ieșea din expoziție să simtă imboldul de a crea la rândul său. Pe unul dintre ecrane rula și un interviu în loop, de câteva minute cu ea, alb-negru, realizat de scriitorul Marius Chivu, în care povestea despre experiența ei și expoziție.

Ce a cucerit-o în lumea backstage-ului și a showurilor de modă, nu au fost neapărat hainele sclipitoare, glamul sau celebritățile, cu toate că atmosferă flamboaiantă și febrilă fac parte din experiența atent țesută. Pentru ea, magia constă în combinația dintre casting, coloanele sonore din timpul prezentărilor, realizate de muzicieni celebri, scenografia. „Este ca un spectacol care durează 20 de minute și care trebuie să îți imprime o stare”, explică Andreea. „Iar lucrul acesta îmi place foarte mult pentru că îți poți da seama cum practic îți sunt atinse toate simțurile. Nu sunt doar niște haine, nu e doar o melodie. Și după, e interesant să îți dai seama și să te gândești cum ajung ei la inima ta sau nu. E mai mult decât advertising.”

În special adrenalina a făcut-o să se întoarcă mereu în jurul scenei. Adrenalina de a avea 20 de minute – doar 20 de minute în care trebuie să te asiguri că munca designerului, a modelului, a întreg ecosistemului e redată perfect. E un moment în timp care nu se poate repeta. Trebuie să fii pe cât de rapid, pe cât de discret. Să nu-ți fie simțită prezența, în cel mai bun sens. „Pentru că nu caut niciodată senzațional, never. Mi se pare o lipsă de bun simț și de etică să profiți de niște momente.” La fel de mult o încântă orice backstage în care fotografiază: de la un runway Chanel, la un reportaj în Transilvania, la o sală de operații sau în portretele angajaților unei firme. Pentru că ce o interesează cel mai mult în tot ce fotografiază e touch-ul uman. Mai exact, o normalitate. „Eu, de fapt, când vorbesc de touch uman”, explică Andreea, „caut ceva normal, firesc.”

În interviul care rula pe ecran, Andreea povestesea că obișnuia să aibă un stil care nu era printre cele mai apreciate de la noi: fotografii mai puțin prelucrate, drepte sau apretate. „Mă întrebam dacă e cazul să-mi îndrept fotografiile ca să fie corecte și superbe, dar nu o făceam. Și am rămas consecventă acestui lucru. Dacă vrei să reușești, pe lângă faptul că trebuie să-ți păstrezi stilul, trebuie să cauți persoanele, revistele, job-urile unde crezi că stilul tău de fotografiat s-ar potrivi.” Așa că a ales să rămână loială viziunii pe care o avea. Și a avut și norocul ca echipa de atunci a Vogue Paris să caute exact asta. După ce-a le-a vorbit unor studenți de la UNATC despre importanța de a-și păstra propriul stil, mulți i-au scris să-i mulțumească pentru că le-a oferit curajul de a avea încredere în propria amprentă. „Sper ca generațiile astea și datorită faptului că nu au trăit atât de mult ca noi în alte vremuri, să elimine pe cât posibil frica de a se exprima liber și necondiționați de gustul celorlalți din jur. Iar asta e valabil și în scris, și în pictură, și în orice. Plus că satisfacția faptului că mesajul vine din inima, pentru că fix din inima trebuie să vină, știi? Și nu e condiționat de mintea care zice, trebuie, dar stai, dar…”

Andreea nu crede în fotografii bune sau proaste, ci în fotografii care spun sau nu o poveste. Implicit, fotografiile devin influențate de capacitatea noastră de a asculta cu adevărat poveștile celorlalți. În fond, ce caută la un portret, spre exemplu, e amintirea unui moment dintre ea și persoana pe care o fotografiază. „Cum a fost acea amintire? Bună, rea, ți-a plăcut, nu ți-a plăcut, te-am enervat, nu te-am enervat. Asta mi se pare important. Adică asta caut. Ca, până la urmă, toată lumea să-și dea seama că și în fața aparatului, și în viața de zi cu zi, indiferent câte haine, cum arătăm, bine, rău – rămânem oameni. E ceva uman. E un privilegiu că poți să surprinzi firea omului și natura umană. Cred că cel mai important este starea omului cu care am intrat în contact și amintirea cu care rămâne. Asta mă interesează.” Vitrina cu pass-uri și invitații reprezenta cam o cincime din toată arhiva pe care Andreea a adunat-o. Chiar dacă te uitai la ele printr-un geam impecabil și luminat, tot seamănă cu o cutie cu amintiri clasică, în care pui mici obiecte care au însemnat ceva pentru tine de-a lungul timpului. Acasă chiar le ține pe toate într-o cutie, pe care a revizitat-o odată cu prilejul expoziției. O cutie a Pandorei, 13 ani de backstage și show-uri care, odată revăzute, i-au adus multă duioșie.

O prietenă i-a mărturisit că vitrina a făcut-o să realizeze câte drumuri a făcut Andreea pentru munca ei. „Și atunci mi-am dat seama că eu aveam lucrul ăsta, de fapt, în spate. Pentru că atunci când m-am uitat, zic, băi, dar cât de mult am stat în metrou, ca să ajung dintr-o parte într-alta, câte avioane, câte metrouri. Și asta mi-a dat o perspectivă.”

Dar vitrina poate funcționa la fel de bine și ca o hartă a emoțiilor – imposibil de redat într-un clasament, ci mai degrabă ca o serie de fațete ale sentimentelor prin care a trecut. Și pe care Andreea le-a primit întotdeauna cu recunoștință și smerenie. Căci cea din urmă e o valoare importantă, după care se ghidează. Pentru că, ai zice că după ce ai făcut cunoștință cu atâtea personalități și ai surprins atâtea momente importante, vulnerabile, barometrul pentru valoare se schimbă în funcție de cine strălucește mai tare. Dar, chiar și după sute de show-uri și celebrități fotografiate, și recunoștință primită pentru munca ei, Andreea nu s-a pierdut pe ea nicio secundă. Crede că smerenia e un exercițiu conștient și intenționat pe care ar trebui să-l exersăm zilnic, altfel riscăm să cădem în tot felul de capcane. Într-un interviu din 2014, spunea că „din când în când e bine să mai iei metroul, să-ți cumperi un covrig de la chioșcul din colț, și să-ți aduci aminte cine ești tu cu adevărat”. În același timp, emoția Fashion Week-ului se potrivea perfect cu vârsta ei de atunci, cu dorința mea de a descoperi și învăța. Chiar dacă una dintre frici rămâne cea că ofertele de muncă s-ar rări, Andreea s-ar bucura să fie înlocuită de generația mai tânără, și nu de inteligența artificială.

Crede cu convingere că e timpul tinerilor să preia ștafeta. „Da, într-adevăr, e o meserie „care presupune experiență, dar este timpul tinerilor. Asta spun și când văd moda străzii, referitor la tineri. Că îmi place, nu-mi place, nu contează, este timpul lor, sunt reperele lor, filmele lor, muzica lor. Și nu e cazul să fiu eu această judecătoare care să zic, mai ales când vorbim și de gust, ce e bine, ce e rău. Este timpul lor.”

Cu toate astea, dacă ar avea ocazia, i-ar plăcea să fotografieze mai mult din spațiul interior locuit. „Case de vacanță, interioare unde oamenii se relaxează. Mai mult despre a fi, decât despre a face.”