The Institute promovează industriile creative din România, urmărind să contribuie la modernizarea României. The Institute inițiază și organizează evenimente de 19 ani și a construit o comunitate ce reunește antreprenori, profesioniști și publicul industriilor creative din România.

Prin tot ceea ce face,  contribuie la construirea unei infrastructuri puternice pentru dezvoltarea antreprenoriatului creativ în țară, crește și diversifică audiența atelierelor, designerilor, micilor afaceri, agențiilor și manufacturilor, promovează antreprenorii și profesioniștii creativi pe plan național și internațional. 

Pentru idei, recomandări sau noutăți, scrie-ne la office@institute.ro.

 
 

150 de UNArte//3+10 de MNAC

Interviu / 14 Apr 2015 / Maria Neneciu
  • 150 de UNArte//3+10 de MNAC
  • 150 de UNArte//3+10 de MNAC
  • 150 de UNArte//3+10 de MNAC
  • 150 de UNArte//3+10 de MNAC
1/4
Interviu cu Adrian Guță, curatorul expoziției “Învățământul artistic bucureștean și arta românească după 1950. Expoziție la aniversarea a 150 de ani ai Universității Naționale de Arte”, MNAC, București, noiembrie 2014-noiembrie 2015
 
Expoziția prezintă lucrările unor artiști din generații diferite. Cât de greu a fost procesul de selecție a lucrărilor si cum ați construit conceptul acestei expoziții?  

Misiunea asumată a fost să alcătuiesc o expoziție  care să reprezinte o revizitare a artei românești de după 1950 prin lucrări ale unor artiști care au fost/sunt profesori sau absolvenți ori și una și alta, ai instituției de învățământ artistic superior care se numește astăzi Universitatea Națională de Arte din București. Am vrut să prezentăm publicului artă românească de înalt nivel, de la pictură, sculptură și grafică la fotografie, video și instalații și cred că am reușit să demonstrăm că așa ceva (artă de calitate) s-a făcut și înainte de 1990 (dincolo de arta oficială) și după. Am pornit de la o listă de artiști mai mult decât dublă față de cea finală, a trebuit să adaptez numărul de artiști și lucrări la spațiul pus la dispoziție de MNAC și directorul său, Călin Dan: etajul întâi și supanta lui – cel mai amplu spațiu de expunere al muzeului, totuși, ca oricare altul, limitat. Am colaborat bine cu Attila Kim, care a avut un rol esențial în structurarea spațială a expoziției, a fost prima oară când am lucrat împreună cu un arhitect specializat la punerea în operă expozițională a proiectului curatorial.
 
Cum ați lucrat cu reprezentanții UNArte?

Eu însumi am reprezentat UNArte în acest proiect, predau acolo istoria artei internaționale și românești după Al Doilea Război Mondial. Rectorul Cătălin Bălescu mi-a oferit un sprijin extins și necondiționat, de la finanțarea proiectului la prezența în expunere a unor lucrări din patrimoniul universității noastre, la transport, tehnologie pentru video proiecții... În echipa de lucru s-a adăugat ajutorul dat de colegi de catedră sau de la alte departamente, doctoranzi și masteranzi. Subliniez importanța colaborării cu Nadia Ioan, șefa Departamentului Muzeului UNArte și cu Mihai Rusen, de la Departamentul de Sculptură, cu Ioana Beldiman, Cristina Cojocaru, Patricia Bădulescu, Mihnea Mihail, Carmen Apetrei și Victor Velculescu. Echipa de la MNAC a avut o contribuție importantă, la rându-i, în realizarea acestei expoziții, și mă gândesc la Raluca Velisar, Alina Bucur, Larisa Sitar, Suzana Dan, la  conservatori și muncitori.
 
Ați încercat să mențineți un raport anume între lucrări foarte cunoscute de publicul larg și cele mai puțin cunoscute?

Într-adevăr, am mizat mult pe crearea și funcționarea unui asemenea raport. Cele mai multe lucrări din expoziție fac parte din colecția MNAC. Al doilea contributor important este UNArte prin colecția sa, din care am ales și lucrări de studenție/diplomă (pictură, grafică) ale unor nume astăzi – de fapt de mai mult timp – majore în arta românească a ultimei jumătăți de secol. S-au adăugat piese din atelierele artiștilor, colecții particulare, Muzeul Municipiului București. Am putut astfel să prezint în același spațiu expozițional  lucrări iconice care au intrat deja în muzeul imaginar al publicului și, pe de altă parte, unele care au fost rar văzute până acum, eventual o singură dată în mai multe decenii, într-un circuit expozițional major.
    
Din punctul dumneavoastră de vedere, care credeți că sunt raporturile între artiștii prezenți în expoziție, având în vedere că aceștia fac parte din generații diferite? Există o continuitate a discursului pe care ați sesizat-o în lucrările acestora?

Deși artiștii fac parte din generații diferite care subîntind în ansamblu un arc de timp de șase decenii, lucrările prin care sunt reprezentați sunt vii, puternice, bine personalizate, ceea ce le scoate din sfera unei “datări” în sens depreciativ. Se pot “citi” repere de istoria artei românești, orientări stilistice, se pot identifica surse și ecouri, unele elemente contextuale. Am stabilit și câteva nuclee iradiante, artiști-profesori de accentuată importanță pentru mai multe promoții de absolvenți, însă nu în sensul unui mimetism depersonalizant: Corneliu Baba, Vasile Kazar, Ion Lucian Murnu, Alexandru Ciucurencu, Octav Grigorescu, Florin Mitroi... Lucrările celor mai tineri artiști din expoziție, precum Simona Vilău, Cristian Răduță, Alexandru Rădvan, Suzana Dan, Cosmin Moldovan, conviețuiesc neproblematic, dimpotrivă: reciproc stimulativ, cu cele ale autorilor din alte generații. În altă ordine de idei, artiștii sunt reprezentați de lucrări din diferite perioade de creație, conform ofertei surselor avute la dispoziție și ideii însăși de reprezentativitate. 
 
Care ar fi principalele trăsături sau caracteristici ale “Școlii de Artă de la București”, așa cum o putem privi acum, peste decenii de creație și o multitudine de limbaje artisitice?

Diversitatea, dinamica artiștilor între mai multe limbaje (același artist lucrează adesea cu egal interes pictură, video, fotografie, instalație). Există în prezent pe scena artistică bucureșteană o notabilă orientare postconceptuală, uneori și cu o componentă activistă, de la feminism la social-politic, există însă, în continuare și o direcție tradiționalistă neoortodoxă. Plus recurențe neoexpresioniste, plus perpetuate bifurcări/oscilări târziu-moderniste între abstract și figurativ. Nu există un tipar, o marcă ale “Școlii de Artă de la București”, este vorba de un mediu formativ deschis, polidirecțional, și de o scenă artistică în consonanță cu acesta.
 
Cum ați descrie această expoziție in 3 cuvinte?
 
Amplă, surprinzătoare, vitală.
 
Ce credeți că ar trebui să învețe Școala de Arte din această expoziție, care reunește până la urmă rezultatale activității sale?

Am gândit și simțit această expoziție ca pe un omagiu adus artei românești din ultima jumătate de secol și profesorilor, absolvenților, absolvenților-profesori ai învățământului artistic bucureștean din anii '50 ai secolului trecut până către prezent. Ea nu se dorește o lecție de istoria artei, nu impune un model de pedagogie artistică, însă adăpostește speranța ca actualii studenți ai școlii să cunoască mai bine prin intermediul acestei expoziții cine le sunt atât înaintașii cât și contemporanii (o parte dintre ei) și, poate, se vor bucura să preia ștafeta...